Spiritul critic în politică

1 Martie 2011, 11:09 am

Politica românescă din ultimii 20 de ani are două ipostaze constante: pe de o parte puterea critică demagogia şi pe de altă parte se remarcă lipsa de soluţii a opoziţiei, care se dă de ceasul morţii că puterea generează situaţii apocaliptice. Discursul public se limitează prin urmare mai degrabă în zona negativismului, fiind profund afectat sau pigmentat de aşa zise analize interesate ale unor trusturi media sau politicieni remarcabili prin calitatea de a se discredita profesional acceptând să discute despre orice subiect.

Cârcoteala la români atinge limite nebănuite, ca şi cum eventuala punere în ordine a unor anumite subiecte pe care le discutăm de 20 de ani ne-ar strica hazul de necaz, devenit obicei public. În permanenţă, spiritul critic al politicianului, jurnalistului sau cetăţeanului bine informat, se manifestă cu maxim scepticism. E un adevărat viciu încetăţenit ca obicei naţional să apară argumentul folosit de opoziţie până la epuizare sub forma apoteotică al replicii “Aşa nu se mai poate, e inadmisibil, ar trebui să iasă lumea în stradă!”

De ce atât de mult scepticism şi predispoziţie spre denigrare, de ce prinde atât de uşor discreditarea? O fi un obicei românesc să consideri concilierea inteligentă şi constructivă ca fiind slăbiciune iar limbajul superficial denigrator ca fiind un clişeu mai util în politica românească? Sunt preferate interesele de grup, iresponsabilitatea colerică, neruşinarea sau servilismul? Prinde mai bine în politică să fii niţel obscen şi mai puţin aplecat spre principialitate sau conduită ireproşabilă?

În ce măsură clasa politică construieşte acest gen de a face politică sau cât de mult este afectat discursul politicienilor de zilnica denigrare mediatică a oricărei autorităţi a statului român, nu mă pot exprima fără un oarecare subiectivism. Pot însă să constat o periculoasă deviere spre obscenitate, o dispariţie a formelor de comunicare clasice sau bine argumentate.